vreau sa fiu ca vantul

Tinti indelung cu pusca dupa ce masura vantul, ceilalti stateau ascunsi pe undeva prin tufisuri, eu insa stiam ca daca rateaza, sunt urmatorul suport si stateam in spatele lui, il vedeam ca nu-si tine ochiul aproape de luneta, ca se uita la arma, ca-si sopteste o rugaciune pentru el, sau pentru arma lui. Ii vad ochiul mijit cu incretirurile de barbat in plina tinerete, cum ii joaca sub pleoapa, parca incercand sa o strapunga, ochiul trece in prelungirea mainii, mana trece in prelungirea tevii, il simt ca are „tinta” in vizor , astept sa se incordeze dar din contra il vad inmoindu-si cotul pe patul armei.
Eleonora, doar tu imi ramai, sopteste.
Ii vad fata schimonosita parca de o durere puternica, se simte privit si deschide ochii, il vad inspirand lacom aerul verde al padurii de parca s-ar ineca, fixez luneta si nu-mi vine sa cred, chipul Generalului incadrat de aura parului alb-grizonat, imi sageteaza ca intr-un reflex crucea de pe tinta, Generalul pe care-l credeam mort, se afla in bataia a doua pusti manuite de cei mai buni lunetisti, incerc sa trag aer in piept, deci era adevarat, tatucul incerca sa scape de cei mai buni oameni cu care a facut revolutia. Nu incerc sa fiu patetic, insa omul acela ne-a aratat ce inseamna viata, ce inseamna onoarea, ce inseamna adevarata disciplina in armata, nu ne puteam inchipui ca Generalul care a jertfit atat de multe pentru Patrie sa fie dusmanul poporului.
Am pus arma jos, scotand siguranta, la fel a facut si el, cei din tufisuri ne-au simtit ezitarea, si-au dat seama stiindu-ne reputatia ca nu renuntam de flori de mar sa anihilam tinta, ne-am privit in ochi, nu stiu ce a citit el in ochii mei, el linistit a indreptat arma catre leitenant, ar fi bine sa nu te misti, masinal am indreptat si eu arma spre cel cu Thompson-ul, un batran putin speriat dupa intorsatura lucrurilor, pentru ca stiam despre ceilalti ca nu stiau mare lucru cu pustile lor, pe cand o rafala chiar si necontrolata are mai multe sanse sa ne atinga. Leitenantul prea tinerel sa stie cu cine are de a face incerca sa-i explice ce inseamna sa nu execute ordinul, uita ca noi nu doar refuzam executarea, noi il amenintam. Ar fi bine sa plecati cu totii, ar fi bine, rosti el iar calm, eu zambii in mine, calmul in asemenea situatii scoate frica celorlalti si mai mult in evidenta. Ceilalti si-au dat seama ca ar fi inutil sa moara acum cand razboiul deja se terminase, stiau inca dinainte de a veni cu noi reputatia lui, stiau ca nimeni nu l-ar fi putut intimida cu nici o arma, cu nici un ordin. Leitenantul insa era tanar, din valul studentilor in cautare de aventuri carora li se parea ca armata e viata personala, care credeau inca cu ardoare in viitorul luminos al marelui imperiu.
Eram postat cu spatele spre un carpen gros, ceilalti nu ma vedeau, decat leitenantul si cel cu Thompson-ul, astfel vazui cum leitenantul ca din greseala atinse si deschise butonul tocului, ca intr-o alunecare apuca Nagan-ul si incerca sa tinteasca spre el, ca o detunatura de trasnet el is descarca arma in capul leitenantului, si se arunca dupa un copac, apasai si eu pe tragaci si glontul meu strapunse pieptul batranului cu pusca-mitraliera. As fi avut alta optiune, stiam ce inseamna sa fii trimis sa omori un om imposibil, si sa nu-l omori, chiar daca stiam ca pentru asta va trebui sa ma ascund toata viata.
Ceilalti au fugit speriati, el s-a intors spre mine, a dat din cap, apoi prin luneta a privit in directia Generalului, a carui garda auzind impuscaturile, imediat au pornit spre locul nostru, asa ca a trebuit sa ne retragem si noi in fuga, aproape pe acelasi traseu pe care au fugit ceilalti.
Trebuie sa pleci, iti risti viata cu mine, n-au sa te lase in pace, dar am sa te ajut pentru ca m-ai ajutat. L-am privit, n-am inteles de ce s-a referit doar la mine ca trebuia sa plec, insa in tot rastimpul cat am stat cu el am inceput sa-l inteleg. N-am facut-o pentru tine, ii eram dator Generalului macar cu atat. Ne-asteapta streangul, nu intelegi. Mi-e indiferent eu mi-am trait viata, insa tu esti tanar, nu meriti o astfel de rusine.
Stiu ca acum iti pare ca lumea e cu susul in jos, ca cei din conducere duc o politica de exterminare a tuturor elitelor, si sa stii ca ai dreptate, eu am luat parte la lucruri ingrozitoare, dar pana cand poate continua asta?
Il privesc uluit, de doua luni stau in preajma lui si niciodata nu l-am auzit vorbind atat de mult.
Tac, nu am nici un gand pe teava mintii, desi raceala fierului pustii mele mi-a adus gandurile la rece, totusi nu simt nici o parere de rau, simt un tremur placut.
Mergem deja de doua zile spre sud, cand si cand intretaiem cararui umblate, dar stiam ca la un moment dat padurea nu o sa ne mai apere de ochi straini. Am asteptat caderea serii cand in departare am vazut fortul, nu stiam locul insa se pare ca el cunostea fiecare cararuie.
Departeaza-te de mine, dar stai pe langa, s-ar putea sa fie un avanpost pe aproape, vom trece cate unul, sus dupa pinul inalt este o pestera, acolo ai sa-mi vezi umbra, e ferita de privirile celor din fort, daca reusim sa trecem de pin, suntem deja in Polonia.
Il vedeam cum se departeaza incet, furisandu-se pe sub iarba ca intr-o mare. Il urmaream din geana padurii prin luneta, desi stelele nu-mi furnizau lumina necesara, apoi cand disparu in intuneric am indreptat-o spre fortareata, santinelele pareau somnoroase.
Linistea noptii imi accelera ritmul batailor inimii, stiam ca fortaretele de granita erau inzestrate mai tot timpul cu mici avanposturi ascunse in jurul lor, mascate foarte bine.
Trecuse deja o jumatate de ora si sus nu aparea nici o miscare. Mainile si picioarele imi amortisera din cauza incordarii si frigului noptii, incercam sa ma misc cat de cat ca sa scap de incordare, spatele mi se arcuise si aveam o durere stransa in ceafa. Dupa calculele mele in jumatate de ora un om care cunoaste locurile se putea strecura pana acolo, dar trecuse deja doua ore si-mi faceam griji, imi trecu prin cap sa ma retrag si sa o iau inapoi, apoi iarasi mi-am adus aminte ca nu puteam sa dau inapoi. Liniste…
M-am trezit brusc din somn, nu dormisem de cateva zile, starea de veghe mi-a disparut si m-a lasat prada lui Morpheus, insa afara era un soare puternic.
Mi-am adus aminte de el, si in cap mi-au aparut mii de ganduri, de ce nu mi-a facut semnul, m-a lasat aici, astfel sta linistit fara o grija in plus. Voiam sa plang de ciuda si neputinta. Insa simtii la cativa pasi de mine un zgomot suspect. Eram acoperit de ramurile unei tufe de alun, langa un stejar batran cu trunchiul gros, intotdeauna imi alegeam cu grija un loc de acoperire. Am scos piedica pustii si stateam cu respiratia intretaiata, asteptand ca zgomotul sa se infatiseze, era un om am inteles clar dupa zgomotul pasilor, pasea neatent, crengile trosnite sub pasii lui m-au facut sa-mi dau seama ca nu era el, el nu si-ar fi permis asa ceva. Era un soldat tanar, pasea absent, parea ca vorbeste in sine si era foarte revoltat parca, fuma in pumn, m-am gandit ca un cutit in beregata m-ar fi scutit de zgomote in plus, ba chiar de un risc in plus. Mi-am dat seama ca nu era santinela, era doar un ostas pe care probabil l-a parasit iubita, si care i-a scris o scrisoare lunga si care acum presupun era plina de lacrimi, iar el ravasit nici nu auzea ce se intampla in jur.
Dupa ce trecu de mine si nu i-am auzit pasii un timp, m-am catarat intr-un brad cu crengile groase pentru a putea vedea ce se intampla in fortareata. De sus, prin luneta am vazut fugar planul cetatuii, cred ca erau cam doua plutoane inauntru. Pe cele patru turnuri erau cate doua santinele, una la mitraliera, una cu pusca, ambii aveau benoclu. Spre sud, in partea cu frontiera aveau si ceva artilerie grea, langa zidul nordic am vazut ca ieseau mai multe antene, presupun ca era statul major, insa de aici din cauza turnului din centru nu reuseam sa vad nimic, apoi ca o lumina reflectata am zarit pusca lui, Eleonora, zacea pe o masa unde se mai gasea ceva munitie. Asa ca am decis sa cobor si sa-mi schimb punctul de observatie. Insa cand sa ating pamantul cu picioarele am jupuit un pic din scoarta pinului, lasand ca o rana sa se vada lemnul alb rozaliu. M-am oprit sa miros lemnul, care-mi aducea aminte de vremurile cand imi faceam ucenicia in tamplarie, unde mirosea a rumegus si a clei. Apoi incet am inceput in zig-zaguri sa-mi fac drum prin tufisurile de alun si fag. Am transpirat de la atata efort, insa corpul mi-era cuprins de un tremur continuu, simteam frig in loc de soare. Ajunsesem pe cealalta parte unde incepea padurea de mesteceni si pini, descoperisem doua posturi mascate, mi-am dat seama ca erau legate fiecare printr-un tunel subteran, caci pe de-asupra nu erau nici un fel de urme, chiar ma miram ca o fortareata atat de mica, are atata paza.
Trei ore m-am tarat aproape continuu, degetele mainilor imi tremurau iar transpiratia rece ce-mi curgea abundent de pe frunte imi intra in ochi. Am decis sa caut un loc unde sa ma odihnesc fara ca strajile care din cand in cand isi faceau rondul sa ma descopere adormit.
M-am trezit in sunetul unor topoare, aproape de mine cativa soldati dezbracati pana la brau taiau un copac, apoi dupa ce l-au curatat au plecat spre fort. Era agitatie in fort, am cautat un copac mai inalt si m-am catarat pe o craca, din partea aceasta, se vedea aproape tot fortul ca-ntr-o palma, m-am uitat prin luneta, dar totusi pe el nu l-am vazut. Dintr-o data mi-am simtit gura uscata, iar capul usor fara sange, daca nu m-as fi tinut de copac cu putere as fi cazut ca un sac, in mica piata am vazut ca ridicau o spanzuratoare, lemnul alb de pin in neconcordanta cu peretii galbui rosietici, parea ca iradiaza. Privii in sus spre cerul cu urme rosietice, ca lacrimile sa nu-mi inunde ochii, nu pentru ca nu as fi vazut atat de multe orori in razboi, ci pentru ca in suflet am crezut ca totul s-a terminat, ca pacea pentru care toti ne-am rugat si am luptat in sfarsit a venit. In piateta cele doua plutoane s-au aliniat ca la exercitiu. Mi s-a pus un nod in gat cand l-am vazut cu un sac in cap si cu mainile legate la spate escortat de doi soldati spre lemnul pur si alb al spanzuratorii, nu intelegeam atunci de ce pur si simplu nu l-au spanzurat de o craca din padure. Nu stiam multe din trecutul lui, atunci credeam ca se voia doar un exemplu si pentru ceilalti care ar mai fi incercat sa tradeze, sau sa nu execute ordinele.
Pe podium i-au scos sacul din cap, sub puterea luminii si-a coborat un pic capul, fata toata ii era acoperita de rani sangerande, dar totusi il vedeam cum zambeste calm, s-a indreptat si privea cu trufie spre cei din fata.
Nu credeam in dumnezeu, eram si eu printre acei tineri care credeau in viitorul luminos al imperiului, dar in acel moment ma rugam cu lacrimi amare, scanceam incet, apoi dintr-o data m-am oprit.
Am fixat luneta dupa vantul de vara, ce batea linstit strecurandu-se printre mesteceni facandu-i sa sune din frunze, am strans pusca in brate fixand-o adanc in omoplat si am tras.

~ de Ramses3 pe Mai 7, 2008.

2 Răspunsuri to “vreau sa fiu ca vantul”

  1. Tin minte cand prima data mi-ai povestit istorioara asta, doar ca era cu alte personaje, oricum frumos scris

    Apreciat de 1 persoană

  2. Reblogged this on fragmente rupte.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: